Words

"Mare Tranquillitatis" de Katja Millay, aparuta la editura Epica :)

„Trăiesc într-o lume lipsită de magie sau de miracole. Un loc unde nu există clarvăzători sau metamorfi, nici îngeri, nici băieţi cu puteri supraomeneşti care să te salveze. Un loc unde oamenii mor, şi muzica se dezintegrează, şi viaţa e naşpa. Greutatea realităţii mă apasă atât de tare de pământ, încât uneori mă mir cum de-mi pot ridica picioarele ca să merg.”

„Era mai bine decât normal. Niciodată n-am dat o para chioară pe normal. Eu voiam extraordinarul.”

"Moartea chiar nu e atat de rea, dupa ce-ai trecut prin ea o data.
Iar eu am trecut.
Nu-mi mai e frica de moarte acum.
Mi-e frica de tot restul. "

„Aşa a fost ea mereu, ca muzica şi versurile din două cântece diferite.”

„Nu ştiu precis cât timp stăm aşa în camioneta lui Josh, ţinându-ne de mână, înconjuraţi de întuneric şi de regrete nerostite. Dar e suficient cât să-mi dau seama că nu există poveşti sau secrete pe lume de care să merite să mă ţin, mai mult decât de mâna lui.”

„Până la urmă, corpul mi s-a vindecat atât cât s-a putut. Mintea a început şi ea să-şi revină la locul ei. Doar că, din câte am impresia, piesele s-au aranjat un pic anapoda. Parcă pe cât de mult mi se vindeca trupul, pe atât de fracturată îmi devenea mintea, iar pentru rupturile din ea nu există pe lume sârme şi şuruburi ca să le dreagă.”

„Mă las să lunec de pe scaun şi mă ghemuiesc cât pot de mult, ca să-mi pot întoarce capul şi să văd despre ce vorbeşte. Şi văd. E ceva inconfundabil. Acolo, pe partea de dedesubt a scaunului, e cioplit un soare.
Acum ştiu ce-mi dăruieşte el, şi nu e vorba despre un scaun. E o invitaţie, un bun-venit, înştiinţarea că sunt primită aici. Nu mi-a dăruit un loc pe care să stau. Mi-a dăruit un loc de care să aparţin.”

„- Tu crezi în Dumnezeu?
- Da, răspunde el, pe un ton categoric. Probabil că expresia feţei mă trădează, pentru că imediat mă întreabă: Ce e?
- Nimic, doar că sunt mirată. Credeam că nu…
- Din cauză că sunt blestemat şi toată lumea din jurul meu moare? mă întreabă, fără emoţie în glas.
Nu vreau să-i răspund afirmativ, dar cam aşa gândeam.
- Cred în Dumnezeu, Rază de Soare. Totdeauna am crezut că există Dumnezeu, îmi zice.
Iar ce adaugă în continuare nu ţine de autocompătimire, nici angoasă, nici de melodramă. E adevărul.
- Ştiu doar că El mă urăşte.”

„- Cum îi spui tu? mă întreabă, deşi nu cred că asta ar fi adevărata ei întrebare.
- Rază de Soare, îi răspund, iar ea zâmbeşte ca şi cum i s-ar părea un nume perfect, şi s-ar putea să fie singura persoană în afară de mine care să creadă asta.
- Şi ce e ea pentru tine? şopteşte din nou.
Asta-i adevărata întrebare, şi ştiu răspunsul, chiar dacă nu şi cum să-l formulez.
Dar vocea înfundată a lui Drew se înalţă dinspre podea înainte să pot răspunde eu.
- Familia, zice el.
Şi are dreptate. ”